Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul

“Este important faptul ca ne intoarcem acum la ideea si experienta Postului ca o calatorie duhovniceasca al carei scop este sa ne treaca dintr-o stare spirituala in alta. Marea majoritate a crestinilor de astazi neglijeaza acest scop al Postului si il privesc doar ca pe o perioada in timpul careia “trebuie” sa-si implineasca obligatia religioasa - Impartasania “o data pe an” - si sa se supuna unor restrictii alimentare ce urmeaza a fi inlocuite curand cu dezlegarea de dupa Pasti. 

 

La inceputul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” inainte de “armonia” deplina, gasim Marele Canon de pocainta al Sfantului Andrei Criteanul. Impartit in patru parti, este citit la Vecernia cea Mare, in serile primelor patru zile ale Postului. 

 

Canonul poate fi cel mai bine descris ca o plangere de pocainta care ne vorbeste despre proportiile si adancimea pacatului, tulburand sufletul cu jale, cainta si nadejde. Cu o maiestrie unica, Sfantul Andrei impleteste marile teme biblice - Adam si Eva, Raiul si caderea in pacat, Noe si Potopul, David, Pamantul fagaduintei si, in cele din urma, Hristos si Biserica - cu marturisirea pacatului si cu pocainta. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvaluite ca evenimente ale vietii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte indreptate spre mine si mantuirea mea, tragedia pacatului si a tradarii ca drama mea personala. Viata mea imi este prezentata ca o parte a luptei marete si atotcuprinzatoare dintre Dumnezeu si puterile intunericului care s-au razvratit impotriva Lui.

 

Canonul incepe in aceasta nota foarte personala: “De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase? Ce incepere voi pune, Hristoase, tanguirii acesteia de acum?“

 

Unul dupa altul pacatele mele sunt dezvaluite in legatura lor profunda cu drama continua a relatiei omului cu Dumnezeu; istoria caderii omului in pacat este istoria mea: “Ravnind neascultarii lui Adam, celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de imparatia cea veacuitoare, si de desfatare, pentru pacatele mele“.

 

Am pierdut toate darurile dumnezeiesti: “Intinatu-mi-am haina trupului meu si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si dupa asemanarea Ta, Mantuitorule. intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu dulcetile poftelor, si cu totul, toata mintea, tarana mi-am facut“.

 

Astfel, patru seri, cele doua cantari ale Canonului imi amintesc iara si iara istoria duhovniceasca a lumii, care este si istoria mea. Ma “ispiteste” cu intamplarile si faptele hotaratoare ale trecutului a caror semnificatie si putere sunt oricum vesnice, pentru ca fiecare suflet omenesc – unic si de neinlocuit – se misca, ca sa spunem asa, catre aceeasi drama, se afla fata in fata cu aceleasi dileme fundamentale, descopera aceeasi ultima realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decat simple “parabole” – asa cum multi oameni cred – si care gasesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea incarcat cu nume si intamplari nesemnificative! 

 

De ce sa vorbim, se intreaba ei, de Cain si Abel, de David si Solomon, cand ar putea fi mult mai simplu sa spun: “Am pacatuit“?

 

Ceea ce ei nu inteleg, totusi, este ca simplul cuvant pacat in traditia biblica si crestina are o incarcatura pe care omul “modern” este, pur si simplu, incapabil sa o cuprinda si care face ca marturisirea pacatelor sale sa fie ceva foarte diferit de adevarata pocainta crestina.

 

Mediul cultural in care traim si care modeleaza conceptia noastra asupra lumii, exclude in fapt notiunea de pacat. Caci daca pacatul este intai de toate caderea omului de la o foarte mare inaltime spirituala, respingerea de catre om a “chemarii sale inalte“, ce pot insemna toate acestea inauntrul unei culturi care ignora si neaga aceasta “mare inaltime” si aceasta “chemare” si care defineste omul nu ca pe cel “de deasupra” ci ca pe cel de “dedesubt”. 

Aici, pacatul este gandit, intai de toate, ca o “slabiciune” fireasca, datorata de obicei unei “neadaptari” care are la randul ei radacini sociale si care, prin urmare, poate fi eliminata printr-o mai buna organizare sociala si economica. Din acest motiv, chiar si atunci cand isi marturiseste pacatele, omul “modern” nu mai face pocainta. 

 

In niciun caz nu putem vorbi aici despre pocainta ca despre cutremurarea omului care, vazand in sine “imaginea slavei celei de negrait“, realizeaza ca a pangarit-o, a tradat-o si a alungat-o din viata sa; pocainta, ca parere de rau, vine din adancimea cea mai profunda a constiintei omenesti; ca dorinta de reintoarcere, ca incredintare in iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este indeajuns sa spui “Am pacatuit“. Aceasta marturisire capata sens si devine lucratoare numai daca pacatul este inteles si trait in toata adancimea si tristetea sa.

 

Rolul si scopul Canonului cel Mare este sa ne descopere pacatul si, astfel, sa ne conduca spre pocainta; sa descopere pacatul nu prin definitii si insiruiri ale faptelor noastre ci printr-o adanca meditatie asupra maretei istorii biblice, care este, cu adevarat, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii. Aceasta meditatie ne duce intr-o cultura duhovniceasca diferita, ne ispiteste cu o viziune total diferita asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor si motivatiilor sale. Ea reface in noi spatiul spiritual fundamental in cadrul caruia pocainta devine din nou posibila. 

 

Cand auzim de exemplu: “Nu m-am asemanat, Iisuse, dreptatii lui Abel. Daruri primite nu ti-am adus tie nici odinioara, nici fapte dumnezeiesti, nici jertfa curata, nici viata fara prihana“, intelegem ca istoria primei jertfe (cea a lui Cain si Abel) atat de lapidar amintita in Biblie, ne descopera ceva esential despre propria noastra viata, despre insasi fiinta umana. Intelegem ca, inainte de toate, pacatul este respingerea vietii ca ofranda sau jertfa adusa lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, pacatul este respingerea sensului divin al vietii, deci acel pacat este, la originile sale, deviatia iubirii noastre de la telul sau final. 

 

Aceasta este descoperirea care face posibila marturisirea a ceva ce este atat de profund indepartat de experienta “moderna” a vietii si care acum devine atat de adevarat din punct de vedere “existential“: “Ziditorule, facandu-ma lut viu, ai pus intru mine trup si oase, si suflare de viata!Ci, o, Facatorul meu, Mantuitorule si Judecatorule, primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc“.

 

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoasterea Sfintei Scripturi si priceperea de a patrunde intelesurile Canonului. Daca astazi atat de multi oameni il considera plicticos si fara sens, aceasta e din cauza credintei lor, care nu se mai hraneste din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Parintii Bisericii, erau izvorul credintei. Trebuie sa invatam din nou cum sa intram intr-o lume ca aceea descoperita de Biblie si cum sa traim in ea; si nu exista o cale mai buna catre aceasta lume decat Liturghia Bisericii, care nu reprezinta numai transmiterea unor invataturi biblice, ci tocmai descoperirea felului biblic de viata.

 

Calatoria Postului incepe astfel cu o reintoarcere la “punctul de plecare” - lumea Creatiei, Caderii si Rascumpararii, o lume in care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu si reflecta slava Sa, in care toate intamplarile sunt indreptate spre Dumnezeu, in care omul gaseste adevarata dimensiune a vietii sale si, avand temelia in aceasta, face pocainta“.

 

(Pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“)